Casa Lupuț din Cizer
Acum câțiva ani buni umbla vorba prin presa sălăjeană că o casă de o importanță istorică deosebită ar fi lăsată cu nepăsare în paragină în localitatea Cizer, casă pe care mulți o numeau „Casa lui Horea”. Între timp a fost restaurată și inclusă acum în Traseul Caselor Tradiționale Sălăjene și implicit pe lista mea de case de fotografiat și documentat pentru acest proiect.
Informația cum că ar fi Casa lui Horea este una greșită, fapt pe care Primarul Nicolae Pavel a ținut să îl clarifice încă de la discuția telefonică în care am anunțat vizita.
Casa Lupuț datează din secolul al XVIII-lea, având dimensiuni neobişnuit de mari comparativ cu casele din acea perioadă. Mărturiile bătrânilor satului vorbesc despre faptul că această casă ar fi servit drept casă de rugăciune pentru săteni în vremurile grele, inclusiv în preajma anului 1773, când Horea a ridicat biserica de lemn din Cizer, relocată ulterior în Parcul Etnografic Romului Vuia.
Așadar, specialiștii declară că ar fi fost ridicată în jurul anului 1730, că între 1750 - 1773 a fost folosită ca lăcaş de cult și că în această casă au locuit temporar și meșterii care l-au ajutat pe Horea la ridicarea bisericii de lemn din sat, ce se află acum în Parcul Etnografic Romulus Vuia din Cluj-Napoca. De aici și punctul de plecare pentru confuzia cu ”Casa lui Horea”, explicabilă prin obișnuința oamenilor și a comunităților de-a-și spori prestigiul prin asocierea cu diverse personalități.
„Casa are o valoare arhitecturală deosebită, datorită vechimii, amplorii construcției, motivelor decorative din portalul ușii interioare, din cadrele ferestrelor, și din stâlpii târnațului. Valoarea ei derivă și din faptul că este una dintre ultimele case cu paie rămase martor, fiind reprezentativă pentru familiile mai înstărite de iobagi de pe cuprinsul regiunii Meseșului și a Transilvaniei de nord.”
motive decorative de pe portalul ușii (interior) foto credit: Alexandru Baboș, 2008
detaliu de element decorativ și gaură pentru accesul pisicii
motive decorative de pe portalul ușii (exterior) 2021
„Casa este ridicată din bârne rotunde de stejar, încheiate la colțuri cu cheotori simple, scobite semirotund și cu capete lungi de încheiere ieșind afară din pereți. O parte din bârne sunt dăltuite cu barda, într-o tehnică mixtă de lemn parțial lăsat rotund și parțial fățuit. Izolarea se face printr-un strat de lut aplicat pe pereți atât în interior cât și în exterior. Încăperile sunt podite iar pe jos sunt unse cu pământ.
Planul casei este compus dintr-o încăpere de locuit, o tindă și un târnaț de-a lungul lor, deschis spre miazăzi. Construcția se remarcă prin dimensiunile mari, 8,92 m lungime și 6,16 m lățime, din care numai casa de locuit formează un dreptunghi de 6,35 m lungime x 5,26 m lățime.
Acoperișul este deosebit de înalt și greu, învelit cu paie într-o tehnică specifică zonei. Ca mai peste tot la casele apăsate sub acoperișuri grele de paie, nu lipsește nici aici meștergrinda, ce leagă butea de-a lungul ei, pe sub grinzile podului. Cum greutatea acoperișului joacă un rol însemnat în construcția butei, adică a structurii de lemne culcate și închetorate, golurile casei sunt făcute în așa fel încât încălecarea pieselor lor verticale să nu împiedice presarea egală a lemnelor din pereți. Din acest motiv șoșii ușilor, cadrele frumoaselor ferestre și stâlpii intră cu cozile lor atât în lemnele de desubtul lor cât și în cele de deasupra lor.”
Baboș, Alexandru (2008). „Muzeul din Cizer”. Caiete Silvane. IV (6/41): 24-25
Legat de reconstrucția cu paie a acoperișului, din cele spuse de domnul primar, mi-a atras atenția faptul că a fost necesar importul de paie din Cehia, ceea ce spune multe despre dificultățile muncii de restaurare și reconstrucție cu tehnici și materiale tradiționale. Pentru acoperișuri am înțeles că se folosesc paie mai lungi, tăiate manual, cum nu prea se mai găsesc pe la noi în condițiile industrializării producției cerealiere, fapt care evidențiază distanța dintre lumea rurală de azi și lumea țăranilor care construiau și locuiau în astfel de case în secolele trecute.
interiorul casei
În ceea ce privește decorarea și amenajarea interiorului, pereții sunt decorați simplu, în concordanță cu perioada de la care datează, singurele țesături și materiale textile fiind pernele și lipideu (cerșaf de cânepă) de pe patul așezat în colțul din dreapta al camerei, aproape de geam, împreună cu câteva șterguri care însoțesc blidele (farfuriile pictate) din cui. În centrul camerei se află o masă mică de lemn cu câteva scaune. O ladă, o laviță mica (bancă cu spate) și câteva obiecte din lemn și vase de ceramică de pe cuptor completează imaginea unui spațiu casnic. Tavanul este jos, cu grinzi care acum ajung la nivelul capului unei persoane de înălțime medie din zilele noastre, aspect despre care ne-a vorbit și Dl. Nicolae Pavel, confirmând și concluziile numeroaselor studii istorice conform cărora oamenii erau mai scunzi în trecut.
2008, foto Alexandru Baboș / 2021
Se spune că inițial a fost construită la vale, unde era, însă, periodic inundată.
La finalul secolului trecut (aprox 1987) a fost relocată în spatele școlii în scopul înființării unui muzeu sătesc, fiind, din câte am înțeles, cea mai veche casă din sat, iar în 2004 a fost declarată monument istoric. Starea ei s-a agravat de la un an la altul, fiind nelocuită și neîngrijită, implicit mult mai expusă factorilor meteorologici.
Varianta reconstruită pe care o vedem acum în picioare ne oferă o idee asupra a ceea ce însemna o locuință de țărani înstăriți din secolul al XVIII-lea, chiar dacă lucrările de reconstruire executate de către firma de restaurare au necesita intervenții și reparații ulterioare realizate de meșteri din sat care încă mai cunoșteau câte ceva din tehnicile arhaice de construcție. Clădirea este amplasata în ceea ce se vrea a fi un complex gospodăresc, muzeal, format din încă trei anexe din lemn, care, din păcate, par a fi din alt timp și spațiu.
„Școală veche-n sat străvechi”
Pentru a înțelege contextul și epoca în care această casă de locuit (acum Casa Lupuț) a fost ridicată, consider ca fiind importantă următoarea descriere a vieții oamenilor din satele dinprejurul Cizerului din perioada respectivă:
„Pe la începuturile secolului al XVIII-lea, după ce arsese biserica din lemn, slujba religioasă și școala se făceau în cea mai mare casă de pe Valea Cizerului, clădire ce a fost mutată nu demult în centrul satului, în incinta școlii, în dorința de-a fi casă-muzeu. (...) Pe aceste timpuri nu se știe nimic de școală, oamenii trăiau o viață retrasă în raza comunei lor, ocupându-se cu păstoritul și cu lucrul pământului, (...) Pe vremea aceasta, 1830-1848, mai auzeau ei de carte, ba în sat chiar erau, în afară de popa, doi oameni cari știau ceti pe cărți bisericești, între care era și fratele popii. ”.
*Școală veche-n sat străvechi. 150 de ani de atestare documentară a învățământului cizerean, Petru și Zoia Galiș
Chiar dacă nu este o casă vie în sensul celor locuite sau care fac parte dintr-o gospodărie, este una dintre cele mai reprezentative case restaurate din regiune. În primul rând, este un exemplu de locuință țărănească reconstruită care permite vizitatorului familiarizarea cu arhitectura arhaică și cu elemente precum ancadramentele ușilor, a ferestrelor lucrate manual și printre ultimele care păstrează acoperișul din paie. Pereții neregulați, lucrați manual și văruiți în alb o diferențiază plăcut față de alte case țărănești, văruite în albastru, la care obișnuim să ne raportăm ca fiind case tradiționale transilvănene - albastrul (mnierău) fiind culoarea prin care multă lume tinde să pună eticheta de element/casă tradițional/ă.
Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, în parteneriat cu Asociația Sinaptica - București, implementează proiectul cultural „Traseele Caselor Tradiționale Sălăjene” co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.
