Sici. Satul gardurilor de lemn
Am ajuns pentru prima dată în Sici acum câțiva ani, însoțind echipa de dansuri de fete din Marin, coordonate de doamna Adriana Lung, care urmau să joace Muiereasca (un joc al socăcițelor) pentru o mică sărbătoare locală. Din Marin ajungi repede în Sici – faci dreapta din Pericei și ții drumul curbat și îngust care urcă spre deal vreo 3 kilometri și ajungi în sat.
În acel an, sărbătoarea a avut loc în fața magazinului (sau cooperativei, cum încă îi mai spun localnicii mai în vârstă).
S-a ridicat în stradă un cort pentru umbră, unde au cântat câțiva instrumentiști și soliști, și care a ținut și loc de scenă, iar în fața lor au dansat fetele noastre, care au venit emoționate și încântate din backstage (spatele magazinului). Eu le-am făcut poze. Activitatea ocupa toată strada care străbate satul dintr-o parte în alta, dar nefiind trafic, nu încurca pe nimeni.
S-au strâns oameni care au jucat în perechi, dintre care unii îmbrăcați în port popular. Cei care locuiau în vecinătatea magazinului au ieșit pe bancă la poartă să urmărească spectacolul, iar la scurt timp gardurile și băncile s-au umplut de și mai mulți localnici. A fost un eveniment organizat pentru cei până în 200 de locuitori, trecuți bine de prima tinerețe.
La vizita făcută recent, am luat legătura cu Ionuț Cordiș (fiul proprietarei și vânzătoarei de la singurul magazin din sat) și cel care este proprietarul casei țărănești restaurate din Sici pe care urma să o fotografiez. Ne-a așteptat la casă, împreună cu mama sa, Florica, ce se trage din Marin. Am cunoscut-o pe bunica lui când eram mică, singura amintire vizuală pe care o am cu ea este de când am fost, împreună cu câteva colege din școală, să ne împletească coronițe din flori pentru festivitatea de absolvire a unei clase primare. Auzisem că ar fi printre cele mai pricepute femei, iar faptul că am mers la cineva „autorizat„ în confecționarea de coronițe din flori, m-a făcut să o port cu foarte mare mândrie. Mi-a împletit-o din trandafiri mici, roși, și margarete, stând pe un scaun în curte, lângă poartă. Tot despre ea auzisem mai târziu că ar fi păstrat una dintre ultimele muruni (accesoriu de cap pentru fetele nemăritate, de mers în danț) din sat.
Sici. Satul gardurilor de lemn
Sici este un sat ferit, întins pe cursul văii care îi poartă numele, departe de agitație, dar totuși suficient de aproape de șosea și orașe (7-10 minute de drumul Pericei-Șimleu, aproape de Șimleul Silvaniei sau Zalau încât, dacă aș locui acolo, nu m-ar deranja o navetă), peisajul este superb – multe gospodării de la drumul principal sunt atât de bine situate încât în spatele casei se deschide o priveliște largă cu sălcii înalte care se unesc cu cerul, iar în depărtare vezi câte o casă ici și colo.
De la strada ce traversează satul se desprind mici ulițe asfaltate, cu case, dintre care una din ele duce la vechea biserică, amplasată undeva în fundal. O nouă biserică s-a construit la stradă, lângă ruinele vechii școli, construcție pe care locuitorii satului o consideră mult prea mare și impozantă pentru numărul mic de enoriași.
Până să ajungi la casă ai timp să admiri puțin peisajul și în special arhitectura locului, dar foarte rar întâlnești oameni pe drum, activitatea concentrându-se în zona magazinului în special spre seară. Toate ulițele sunt asfaltate, iar dacă o iei la pas prin sat descoperi gospodării și case vechi încântătoare, dar majoritatea părăsite. Multe dintre case încep să se degradeze, și nu vor mai prinde multe ierni până când se vor ruina, din păcate, deoarece proprietarii nici nu locuiesc aici, nici nu sunt de acord să vândă. Sunt puține sate în Sălaj în care am mai văzut atât de multe case vechi cu așa ornamente diverse la un loc, și nu pot să nu îmi imaginez cum ar arăta restaurate toate casele de pe ulițele Siciului. Frumusețea caselor și prezența unui gard de lemn la aproape fiecare gospodărie, veche sau reîinnoită, cred că sunt aspectele definitorii ale acestui sat.
O plimbare pe ulițele sale este un exercițiu bun de imaginație și reflecție asupra a ceea ce rămâne în urmă după oameni. Cel mai probabil în câțiva ani casele se vor distruge complet, sau vor fi dărâmate, iar în locul lor se vor construi altele noi, sau cabane, cum am auzit că ar fi moda, pentru că din păcate, în ignoranța lor, urmașii văd valoarea doar în pământ, nu în peisajul arhitectural creat de strămoșii lor.
O suna clișeic probabil, dar îmi imaginez oameni crescând, căsătorindu-se și trăind în casele alea, căruțe trase de animale umblând pe ulițe, și e tristă toată liniștea care s-a instaurant deasupra satului.
„Dacă stai aci pă bancă, lângă mine, vreo patru ceasuri, nu vezi pă nime trecând nici în sus, nici în jos, numa sara la cooperativă. Da amu... asta îi. Sînt cu sutele sate care îs mai rău ca și noi, că sînt case care n-au nici ieșire la drum.” – îmi spune un domn cu care am stat de vorbă despre soția sa și anii de muncă petrecuți la mină.
„Bărbatu-mneu așe o fost on om di scump!”
Dacă se-ntâmplă să întâlnești câte un om prin sat te întâmpină călduros și sunt curioși și dornici de a povesti cu străinii. Seara, spre plecare, ne-am oprit în fața casei unei doamne care își băga cloșca cu pui în curte. După ce am schimbat câteva vorbe despre cine suntem și ce facem prin sat, despre oamenii de aici și despre tinerii care „oare se mai întorc”, am întrebat:
- Soțul dumneavoastră unde e?
- O murit, Dumnezo și-l ierte! Bărbatu-mneu așe o fost on om di scump... Și frumos, și dănțăuș. O fost cantor la beserică 35 di ani și am fost căsătoriți 65 di ani... Amu-s aprope 9 ani o murit. În veci nu o zîs cătă mine nici <du-te-n colo> la supărare.
- Dumnezeu să-l odihnească! Îmi place verigheta dumneavoastră!
- Ioi... Îi de mult...Am auzât că nu te doare capu dacă porți de-aista pă dejet. Arjint.
- Și pe dumneavoastră vă doare?
- Nu mă doare! răspunde râzând.
Doamna aceasta vorbește despre soțul său exact cum vorbește bunica despre bunicul.
Dumnezeu să îi ierte pe amândoi!
Casa tăiată în trei
Prima casă care mi-a atras atenția intrând în sat are o poveste tragi-comică. În primul rând este o superbitate, are o curte plină cu viță-de-vie încă parcă frumos aranjată, deși e părăsită de ani buni, și e ornată cu bucăți de sticlă colorată, care dacă ar fi curățată ar străluci frumos în lumina soarelui de apus, fiind poziționată astfel. Nu știu cine a construit casa, când, și cu ce s-au ocupat oamenii care au locuit-o, dar localnicii spun că „este a nimănui. Familia nu s-o înțeles la împărțeală și o tăiat casa în trei, pentru fiecare parte. Io nu știu cu ce și cum o putut-o tăie, da o tăiet-o. Să vede. Nu de mult, îs numa câțiva ani.” – informator anonim
Acum nu locuiește nimeni în ea, evident, așa că mă gândesc că n-a fost prea utilă împărțeala.
Casa lui Ionuț Cordiș - casa restaurată
Dacă n-ar fi venit pandemia, casa asta n-ar fi fost salvată.
Sau poate ar fi fost, dar nu știm cât de curând, iar eu n-aș mai fi revenit acum în satul acesta în care ațât de mult îmi place încât îmi vine să mă mut. Am venit aici ca să fotografiez casa recent restaurată de Ionuț și am mai revenit la o săptămână după, pentru a mai fotografia și alte case și pentru a vorbi cu localnicii.
Ionuț a lucrat în străinătate mulți ani. O scurtă venire acasă s-a permanentizat datorită pandemiei care a oprit totul în primăvară 2020, iar Ionuț, care avea în gând să se întoarcă acasă, n-a mai plecat. A cumpărat terenul și casa înainte, iar lucrările de reparare și restaurare le-a făcut imediat după ce a început nebunia, totul în familie, fără firmă de construcție sau restaurare. Ionuț a lucrat aici câteva săptămâni. Mi-a trimis câteva imagini cu felul în care arăta totul la cumpărare și pe parcursul lucrărilor, iar diferența e absolut remarcabilă.
Aici a locuit lele Irinuca – „ o muiere așe mnicuță!” (spune doamna Florica), iar casa a fost cumpărată de la fiul acesteia. Avea anexele care pot fi văzute și acum, o poiata și șura de fân, pe care actualii proprietari le-au reparat. Au păstrat tot ce s-a putut păstra de la casă. Acoperișul era parțial distrus, dar s-a acoperit din nou cu ciripurile (țiglele) originale în cea mai mare proporție. Și gemurile aparțin casei, iar pentru murluitură a fost chemată o femeie romă din satul vecin care știe să murluiască după tehnica tradițională – cu paie și bălegar - de la care au învățat și proprietarii. Interiorul e decorat cu obiecte de-ale bunicii lui din satul Marin – pernele, războiul, paturile, iar pentru fiteu (sobă) au dat la schimb o sobă de teracotă. Pereții au fost bătuți cu pământ și păstrează urmele mâinilor care au lucrat.
De războiul de după ușă sunt legate câteva fire de ață, despre care doamna Florica spune că au fost legate de mama sa, pentru a ști ordinea culorilor pentru țesătură, și nu le-a mai dezlegat de atunci. ”Îmi place să le văd aici”, spune trecând cu mâna melancolic peste ele - „îmi aduc aminte de mama”.
Casa are o grădină foarte bogată de care se ocupă Ionuț după serviciu, când mai vine de la Zalău. O astfel de grădină poate să transforme o casă înghețată într-o casă primitoare. Am stat de vorbă în curte, la umbra nucului înalt, lângă gardul de lemn, și am mâncat roșii cu busuioc direct din grădină, culese de noi, în timp ce Ionuț și mama sa ne-au povestit despre lucrările de restaurare.
Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, în parteneriat cu Asociația Sinaptica - București, implementează proiectul cultural „Traseele Caselor Tradiționale Sălăjene” co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.
