Fragment din jurnalul de teren - Posmuș, Bistrița-Năsăud, 2023

Am ajuns la Posmuş în sezonul în care în cea mai mare parte a zilei femeile poartă pălăria de paie peste năframă şi le găseşti prin grădini sau câmpuri. Când nu lucreză pământul îşi împletesc părul cărunt într-un coc peste care pun un burete făcut special pentru a oferi volum, şi se învelesc cu năframă din caşmir cusută cu flori de mătase. Felul în care îşi gătesc capul femeile ţărănci din partea aceasta a Bistriţei le face să pară doamne de la oraş. 

Era o zi de lucru, pe la mijlocul rezidenţei mele, când căutam să fotografiez oamenii la muncile câmpului. Coborând dinspre Castel, în centrul satului trec o vale mică pe o punte îngustă improvizată şi fac stânga în sus pe lângă fântână, pe dealul unde se află şi cimitirul. Urcând, mă gândesc la povestea femeii cu care am stat de vorbă cu o zi înainte, care a îmbătrânit alături de soţul său, pe care apoi l-a văzut murind. Am stat împreună câteva ore, m-a servit cu prăjitură, ne-am uitat la fotografii vechi de familie, am râs şi ne-am emoţionat - ea de la amintiri, iar eu de la poveştile auzite. (…)

Ştiam drumul după o hartă orientativă pe care o aveam în minte şi indicaţiile câtorva săteni. Ajung în dreptul unei porţi vopsite cu lunar şi mă întâmpină o doamnă zâmbitoare care bătea pari la roşii în grădină. Traversez curtea pe lângă casă şi cuptorul în care găteşte săptămânal, şi îmi deschide poarta de fier pentru a ajunge în ograda vecinilor ei care adunau fân. Trecuseră ani de când nu am mai participat la o clacă de lucru şi eram curioasă ce se schimbase, dacă se schimbase ceva, şi ce a rămas la fel. Sunt două femei şi doi bărbaţi, dintre care un cuplu la vreo 50 de ani şi o femeie mai în vârstă, înaltă şi cu multă energie. Femeia mai tânără îşi poartă şi ea capul acoperit de o pălărie din paie cu o fundă roz şi face glume încât munca şi căldura verii nu se mai simt. Au făcut două pauze scurte în care au băut apă, şi-au şters frunţile şi au continuat. Sarcinile sunt informal împărţie în două categorii: ridicarea căpiţei de către bărbaţi şi greblatul fânului pe zone mai mari, de către femei. Tot la câteva minute, una dintre femei înfinge furca într-un bot de fân, o ridică pe spate şi coboară înspre căpiţă. În urma ei rămâne un nor de stroh (reg. fân mărunt) care mi se lipeşte de pielea transpirată. Livada e în spatele casei, aşa că îndată ce au terminat, au urcat înspre curte cu greblele pe spate, împrăştiindu-se apoi înspre alte munci, pentru că abia ce era trecut de amiază. (…)

În drumul meu spre casă trec pe lângă cimitirul unde, în prima mea zi de teren am participat la o înmormântare, al doilea loc în care am văzut localnicii împreună. În dimineaţa aceea mi-am început ziua la fel ca o mare parte dintre săteni - cu Liturghia urmată de înmormântarea unui bărbat care a sfârşit tragic, şi despre care oamenii au vorbit cu regret toată săptămâna. Uitându-mă acum la fotografiile din biserică pot să pun o poveste peste feţele necunoscute pe care le-am fotografiat atunci şi descopăr câte o cunoştinţă nouă cu fiecare cadru. În faţă era bunicul Danei, care am auzit că a murit în urmă cu câteva luni, apoi e familia Suciu, cel mai în vârstă cuplu din sat care ajung să fie vecinii mei de peste drum în scurta mea şedere, din spate mă priveşte curios femeia împreună cu al cărei soţ voi alege fasole în faţa casei lor, gândindu-mă la atenţia pe care şi-o oferă reciproc. Doar în altar era singura faţă cunoscută la momentul acela, preotul, cu care am copilărit în Sălaj. 

Zilele mele petrecute la Posmuş s-au împărţit între momente în care am fotografiat superbele picturi interioare ale caselor şi cele în care am participat la munci agricole şi discuţii cu vârstnicii despre viaţă, dragoste, muncă, nepoţi şi moarte.